Intotdeauna am incercat sa fiu perfecta. In tot ce fac. Absolut totul trebuia sa imi iasa perfect, fara sa gresesc ceva. Daca greseam orice, era o tragedie. Ca si cum tot ce facusem bine se anula pentru ca am gresit. Pur si simplu tot ce era bine nu mai conta, nu mai avea valoare pentru ca am gresit.
Va puteti imagina cat de greu e sa traiesti asa. Si nu doar ca trebuia sa fie totul perfect, dar mai aveam (si inca am) standarde foarte ridicate. Perfectiunea e usor de obtinut daca nu ai standarde prea ridicate si aproape imposibil de obtinut daca ai standardele foarte ridicate. Trebuie sa recunosc ca acest perfectionism m-a si ajutat mult in cariera pentru ca va puteti imagina nivelul de atentie la detalii pe care il am (si care este extrem de important in organizarea unei nunti) dar in acelasi timp m-a si sabotat pentru ca daca faceam si cea mai mica greseala, nu ma mai bucuram la fel de rezultatul muncii mele. Nu ma intelegeti gresit, foarte rar au existat greseli care nu au putut fi rezolvate (ale mele sau ale altora, dar pe care insa consideram ca ar fi trebuit sa le previn eu – ma credeam un fel de superwoman asa, care nu trebuia sa rateze nimic si e responsabila de ce fac tot ceilalti). Dar doar faptul ca exista cineva, oricine, care stie ca am gresit ceva, orice, parca imi scadea valoarea. Problema este ca mi-am ales un domeniu de activitate in care apar atat de multe necunoscute, mai ales in primii ani de experienta, incat oricat de multe stii deja, inveti lucruri cu fiecare eveniment incheiat (cum altfel decat din greseli). Asa ca, ani de zile am simtit ca nu sunt suficient de buna, indiferent cat de multe faceam si cat invatam. Mereu exista o greseala oricat de mica si insignifianta care sa alimenteze acest sentiment. In acelasi timp, fiind o perfectionista cu standarde inalte, am invatat si m-am dezvoltat mult mai mult decat as fi putut daca nu as fi fost asa.
Atunci cand am inceput sa lucrez cu convingerile am inceput incet incet sa scap de cele care imi faceau viata grea, insa cumva aceste convingeri/obligatii (ca trebuie sa fiu perfecta si perfectionista) au ramas. Si mi-am dat seama cat de mult m-au servit si m-au ajutat sa cresc. Asa ca am eliberat obligatiile dar convingerile ramaneau. In acelasi timp invatasem altceva: ca totul e perfect exact asa cum e (asta nu inseamna ca nu e perfectibil). Ca se intampla ce trebuia sa se intample pentru noi in fiecare clipa, ca sa primim lectiile pe care le avem de primit si ca sa manifestam ce ne dorim in viata noastra. Insa cum poate fi totul perfect daca in acelasi timp eu nu fac ce trebuie/cum trebuie?
Si atunci am avut norocul sa primesc intrebarea: “Te-ai gandit ca poate problema nu este ca vrei sa fii perfecta ci ca nu ai definitia corecta a ce inseamna perfectiunea?” (Ce bine e sa ai in viata ta persoane care sa aiba intrebari bune!). Cred ca a fost a dintre cele mai mari schimbari de atitudine pe care am avut-o, cu un impact enorm asupra vietii mele. Pentru ca era foarte greu sa fiu fericita mereu in conditiile in care de multe ori aveam impresia ca trebuia sa fac lucrurile diferit sau cu totul altceva. Era mereu un sentiment de regret ca nu am facut mai bine sau ce/cum trebuia.
Asa ca am cerut Universului sa imi arate ce inseamna perfectiunea. Si raspunsul pe care l-am primit a fost mindblowing pentru mine: “Perfectiunea nu inseamna sa faci totul perfect/by the book, ci sa faci in fiecare clipa ce simti.” Pentru ca atunci cand avem incredere in intuitia noastra stim ca ne duce mereu in directia corecta. Si daca ai incredere ca fiecare alegere te duce in directia corecta, atunci inseamna ca totul e perfect. Absolut tot ce se intampla e perfect pentru ca te duce in directia potrivita.
Urmatoarea intrebare pe care mi-am pus-o a fost, ok, dar ce fac atunci cand am ceva de facut si nu-mi vine? Cand imi vine sa fac cu totul altceva? Si raspunsul a aparut tare frumos in zilele urmatoare: poate ca desi mintea iti zice ca trebuie sa faci ceva, nu e momentul potrivit.
Sunt sigura ca stiti cum e sa faceti ceva ce nu va vine sa faceti. Eu una trag de timp si aman cat de mult pot si fac acel task fara nici o tragere de inima. Asa ca pana la urma imi ia enorm sa fac ceva ce nu-mi vine pentru ca nu sunt deloc productiva. Consumam cea mai multa energie atunci cand facem lucruri pe care nu ne vine sa le facem.
Daca facem ce simtim sa facem in acel moment, nu doar ca nu consumam energie, dar ne si incarcam cu energie pentru ca facem ceva ce ne place.
Ajungem astfel, sa facem foarte repede si cu o energie extraordinara tot ce ne vine sa facem. Dar apoi apare mintea care ne spune da, dar nu ai facut ce TREBUIA sa faci. Dar intrebarea care se pune este: cine spune ce trebuia sa fac? Tot mintea. Ca sa putem trai facand mereu ce ne vine sa facem si lucrurile pe care avem energie sa le facem, trebuie sa avem extrem de multa incredere in Univers. Sa stim si sa simtim ca suntem mereu ghidati, indreptati in directia cea buna, care insa e posibil sa difere de cea care ne gandim noi ca e directia buna. S-ar putea ca Universul sa aiba cu totul si cu totul alte planuri pentru noi decat cele pe care ni le-am facut noi deja. Iar noi putem alege sa avem incredere in Univers si sa ne lasam ghidati inspre ele sau ne putem impotrivi. Numai ca, indiferent cat de tare ne impotrivim, Universul tot in directia respectiva ne va indrepta. Singura diferenta este ca vom ajunge acolo cu chin si frustrare.
Intrebarea pe care v-o pun este: „Oare nu stie mai bine Universul care este calea pentru noi?” Pentru ca daca noi credem cu adevarat acest lucru, atunci avem incredere ca suntem ghidati pe drumul cel bun, chiar si atunci cand vedem ca nu coincide cu drumul pe care ne gandeam noi sa mergem. Nu degeaba, cererea de manifestare zice: „Acest lucru sau ceva mai bun se manifesta pentru mine acum”. Pentru ca de multe ori Universul are in plan pentru noi lucruri mult mai bune decat noi ne putem imagina. Haideti sa le primim cu bucurie in viata noastra si sa ne lasam ghidati cat mai usor catre ele. Sa ne amintim in fiecare clipa ca totul este perfect exact asa cum este si ca suntem exact acolo unde trebuia sa fim!
